COMENTARIU// Când vorbesc în limba mea cea română, sunt acasă!
Am deschis obosită ochii și mi-am îndreptat privirea spre cerul azuriu. Era o zi de august, o zi caldă și senină. Leneaveam deja de câteva zile-n cameră. Pesemne, calea de întoarcere acasă și-a lăsat amprenta asupra mea. Petrecusem trei luni în Franța, undeva prin munții Jura. Vacanța mea a fost o poveste, dar n-a trecut o zi fără să mă gândesc la țărișoara mea dragă, la oameni, la dulcea și tandra noastră limbă română.
Preț de câteva minute m-am lăsat pradă amintirilor, apoi am sărit ca arsă din pat. Eram mânată de un gând. Voiam să îmbrățișez orașul Chișinău. Să văd oamenii și să le ascult vorba. Da, îmi era dor de melodioasa limbă română. Spre seară avea să regret ziua pierdută-n zadar, dar toate-n viață îți dau o lecție.
Așadar, n-am ezitat. M-am îmbrăcat, mi-am aruncat rucsacul în spate și am zburat afară. M-am oprit în parcul de lângă casă. Acolo îmi ordonam eu gândurile-n zilele goale de toamnă. Pentru că era vară încă, în parc roiau copiii ca albinele. Se jucau de-a iepurașul fără casă. Entuziasmul, însă, mi s-a șters de pe față ca soarele de pe cerul plumburiu. Auzisem câteva cuvinte care m-au dezamăgit: Ciort..Băi, ia uite cum eu buksui, încă oleacă și se rup krasovșili”.
Au urmat câteva chicote, după care un puradel strigă: Gura-n ghips, c-ai s-o iei amuș”. Răspunsul a fost pe măsura primei replici: ,,Uăi, închide-ți saltariu că o să ne audă alde mama”.
Adevărat, mamele acestor dulci copilași stăteau cuminți pe aproape, mai exact, pe un scaun. Mâncau semnințe de draga dimineață. Le-am privit atent, am analizat ce vorbeau, pentru că vorbeau pe un ton ridicat. Păi, nici schimbul lor de replici nu era mai elevat:
– Amuș se uită iară pe fereastră. N-are deloc încredere bărbatul ista-n mine. Parcă așteaptă să calc pi bec (să greșesc). Caută să-i dau atciotu (darea de seamă), niș la toaletă nu mă pot duși calumea.
– A meu îi mai pohuist (indiferent), îi mai ciumadan (om pierdut) așa la a lui. Pentru mine-i glavna (important) să nu mă izminească (să nu mă înșele), mai departe ne perejivaiu (nu mă îngrijorez).
– Da vdrug o mai ie pe alături când își înflă hreașca (se amețește) ?
– Auzi fa, ia dute-n brânză (lasă-mă în pace)!
În scurt timp, am înțeles că femeile-n cauză n-au vreo tangență cu normele lexicale, morfologice și ortoepice ale limbii române. O neagă, o tratează cu indiferență, n-o respectă. Nu se respectă. Așa că mi-am continuat drumul. Peste jumătate de oră mă aflam într-un salon de pe strada Independenței. Îmi ocupasem cuminte un loc. A urmat o oră de coșmar în care o stimată frezeriță conversa activ cu clienta sa fidelă:
– Amuș îți fac o priceoskă (coafură) că a tău a-s chiși jios.
– Tăt ca tăt, dar dacă ai putea să mai tai și ceva din burta asta a mea, să fiu mai miniaturnaia (slabă).
– Ei..detka, asta îi ușor. Faci prisidănii (așezări), adjumănii (flotări), sari în skakalkă (la coardă) și kilogramele se duc.
Am părăsit salonul, pentru că trebuia să ajung la bibliotecă, să împrumut niște cărți. M-am urcat în troleibuzul patru. Până am ajuns la destinație, am făcut cunoștință cu multe povești de viață. Lângă mine, o tânără își depăna necazurile unui amic:
– De câteva zile mă sună unul fără oprediliteli (număr necunoscut). Îmi spune că m-o văzut și s-o vliubit.
– Și tu îl crezi?
– Ei…deodată am înțeles că-i beztalcovâi (aberant). Îmi pune lapșa pe urechi (mă minte).
– Karoce…(mai scurt)
La bibliotecă m-am simțit ca-n brațele Domnului. Am respirat inteligență. După câteva ore de liniște, ore petrecute printre filele cărților, am decis să merg ,,La Plăcinte”. Peste o oră îmi așteptam comanda. Și ce mai așteptare…
– Ia uite la baiatul cela cum se glazești (se holbează) la noi. Îi simpatic.
– Ei, simpatic…Îi numai rama și provodka (slab).
– Apu da..el nu mănâncă câte un baton (franzelă) la masă ca tine.
Fetele de la masa vecină purtau acest dialog inteligent. Mi-am luat prânzul și am plecat acasă. Am intrat obosită în camera mea luminoasă, încă. Eram dezamăgită. Am conectat televizorul să urmăresc vreo emisiune, să mă relaxez măcar, însă ia norocul de unde nu-i. Un post respectabil din RM bucura publicul cu o emisiune de divertisment (întrebări-fulger pentru trecători).
– Care sunt versurile dvs preferate în limba română?
– Vapșe, eu nu-s vunderkind să țin minte poezii de la școală.
Eu am abaldit (am rămas cu gura căscată). Am închis ochii, pentru că-mi era dor de Franța, îmi era dor de oamenii care-și iubesc și-și respectă limba.
