Autoritatea de Meteorologie și Monitoring de Mediu a emis joi, 11 iunie, o avertizare cod portocaliu și cod galben de instabilitate atmosferică pe între…
Actualizat acum 18 ore
În noaptea de 12 spre 13 iunie 1941, viața a zeci de mii de oameni din Basarabia și nordul Bucovinei a fost frântă definitiv. Regimul sovietic a declanșat atunci primul și cel mai crunt val de deportări în masă, orchestrat de trupele NKVD. Zeci de mii de intelectuali, primari, preoți și gospodari au fost smulși din casele lor și urcați în vagoane de vite, cu o destinație fără întoarcere: Siberia și stepele Kazahstanului.
Conform datelor istorice, în acest prim val au fost deportate aproape 22.000 de persoane (mai exact, 3.470 de familii). Spre deosebire de valurile ulterioare din 1949 și 1951, operațiunea din vara anului 1941 a avut un caracter extrem de violent și a urmărit un scop politic clar: eliminarea totală a elitelor locale și suprimarea oricărei rezistențe față de noul regim opresiv.
Liste întocmite ilegal și familii separate cu cruzime
Investigațiile istoricilor demonstrează că listele „elementelor periculoase” erau întocmite cu grave abateri de la normele juridice: erau scrise de mână, nu purtau ștampile oficiale și nu aveau avizul vreunei instituții de stat.
Țintele principale au fost liderii comunităților din perioada interbelică:
Tragedia supremă a valului din 1941 a fost separarea brutală a familiilor. Capii de familie au fost izolați și trimiși direct în lagărele de exterminare ale GULAG-ului, unde rata de supraviețuire a fost aproape nulă. În același timp, femeile, copiii și bătrânii au fost urcați în alte trenuri și deportați în Siberia sau în nordul Kazahstanului, fiind condamnați la muncă silnică în industria silvică, sovhozuri și cooperative.
Călătoria spre exil a durat până la trei săptămâni și s-a desfășurat în condiții de o cruzime extremă, în plină arșiță a verii. Deportații erau înghesuiți în marfare de lemn, fără minime condiții de igienă. Rația zilnică includea doar 200 de grame de apă și pește sărat, fapt care a provocat o deshidratare masivă și epidemii.
La fiecare oprire a trenurilor în câmp deschis, din vagoane erau aruncate cadavrele celor care nu supraviețuiau. Acestea erau fie îngropate sumar la marginea căii ferate, fie lăsate pradă animalelor.
Zeci de ani la rând, supraviețuitorilor și urmașilor acestora le-a fost interzis sub asprimea legii să vorbească despre teroarea prin care au trecut. Regimul a încercat să șteargă memoria colectivă, provocând destrămarea comunităților, sărăcirea satelor și instaurarea unei stări generalizate de frică și neîncredere.
Astăzi, Agenția Națională a Arhivelor din Republica Moldova păstrează peste 48.000 de dosare ale persoanelor persecutate politic. Deși statisticile oficiale sovietice raportau aproximativ 70.000 de deportați pentru toate cele trei valuri (1941, 1949 – valul economic și 1951 – valul religios), istoricii moldoveni afirmă cu certitudine că cifra reală a victimelor este mult mai mare.
