Pagini de istorie//Basarabia de la autonomie la gubernie rusească (1812-1873)
Pe parcursul secolului al XIX-lea, țarismul a urmărit câteva scopuri principale în politica sa în Basarabia: integrarea cât mai rapidă a provinciei în structurile social-politice ale imperiului, lichidarea specificului național local şi rusificarea populaţiei autohtone. Politica țarismului s-a manifestat în organizarea politico-administrativă, în relațiile social-economice şi în viața național-culturală.
Teritoriul dintre Prut şi Nistru anexat de Imperiul Rus în 1812 până în 1828 a dispus de o autonomie limitată. În 1812 în teritoriu au fost create 12 ținuturi, care în 1818 au fost reduse la 6. Conform “Regulamentului privind instruirea provizorie a Basarabiei” locuitorii ținutului dispuneau de dreptul de a se folosi de ligislația locală. Şeful administrației locale era guvernatorul civil al Basarabiei, era organul executiv în regiune, el accelera procesul de rusificare. Limba română era recunoscută oficial, alături de cea rusă. Peste un timp însă, țarismul a recurs la suprimarea treptată a autonomiei, deoarece aceasta contravenea politicii de integrare a Basarabiei în Imperiul Rus.
La 28 februarie 1828 prin legea țarului Nicolae I “Aşezământul din 1818” a fost anulat, fiind promulgat unul nou, prin care autonomia Basarabiei era suprimată. În conformitate cu noua lege limba oficială în Basarabia devine limba rusă, cea română fiind indicată de a se utiliza doar în caz de necesitate. Prin noul “Aşezământ” legislația rusească se extindea, limitând sfera de acțiune a celei locale. În funcție de stat, sunt numiți funcționari ruși, iar cei români sunt eliberați, astfel limitându-se accesul populației băștinașe, care necunoscând limba rusă, nu se putea adresa direct la autoritate. Limba română este scoasă din lucrările de secretariat, iar la 1833 a fost scoasă din uz ca limbă oficială din toate instituțiile. Doar în biserică limba română s-a mai menținut un timp. După 1828 procesele de rusificare s-au intensificat, dar ele s-au ciocnit de rezistența populației autohtone, care s-au pronunțat pentru menținerea limbii române în şcoală, biserică, administrație, justiție. Prin revendicări şi demersuri s-a cerut dreptul la instruirea copiilor în limba română, asigurarea procesului de învățământ cu manuale în limba română. În 1836, în rezultatul nemulțumirilor şi a protestelor, Senatul a fost nevoit să introducă utilizarea limbii române în organele administrative şi judecătorești. Deși rezistența s-a manifestat la toate categoriile sociale, satul a fost cel care a păstrat graiul şi tradițiile, fiind mai puțin decât orașul afectat de rusificare.
În plan economic, țarismul realiza o politică de protecție a industriaşilor ruși. Astfel, Basarabia era pusă în condiții nefavorabile, nu dispunea de posibilitatea de a importa tehnica pentru dezvoltarea agriculturii, fabrica mărfuri şi le comercializa la prețuri de nimic, iar tarifele vamale pentru import erau, de fapt, în folosul Imperiului Rus. Izolarea Basarabiei de Principatul Moldova, reducerea capacității de a face de sine stătător comerț cu statele europene au impus populaţia băştinaşă şi coloniști să se ocupe mai intens de meşteşugărit, manufacturi şi să contribuie la dezvoltarea industriei. Relațiile comerciale ale Basarabiei cu străinătatea se întrețineau prin podurile Ismail, Reni, Sculeni, Leova, Lipcani.
O parte componentă a politicii sociale promovată de țarism era politica de colonizare a Basarabiei. Distribuirea de către autoritățile țariste a imenselor loturi de pământ elitei militare ruse, funcționarilor de diferite ranguri şi coloniștilor străini a generat, spre mijlocul sec. al XIX-lea, o criză acută de pământ. Dubla exploatare socială și națională a stimulat intensificarea mișcării țărănești. În perioada 1861-1868, în Basarabia s-au produs 46 de tulburări țărănești, 16 dintre ele au fost înăbușite cu forța armată, fapt care a influențat guvernul imperial să recurgă, în 1868, la reforma agrară şi în Basarabia. Cu toate acestea, Basarabia continua să reprezinte pentru marele imperiu o colonie, o sursă de produse agroalimentare, piață de desfacere a mărfurilor, cap de pod în expansiunea sa spre Balcani.
În perioada 1812-1879 statutul regiunii dintre Prut și Nistru a evoluat de la autonomie limitată la gubernie rusească, autoritățile țariste căutând prin orice mijloace să-şi impună viziunile şi să promoveze o politică dură de rusificare.
