Poezia Zilei// Limba română, vie, nu moartă, nu deșartă

Elena Alexandra • 26 mai 2017

de Dumitru Matcovschi 

Limba română, limba noastră de acasă,

de la Orhei, de la Soroca, de la Vad;

a fost în țeapă pusă, a fost pe roată trasă,

a fost la ocnă dusă, în temniță de stat.

Limba română, vie, nu moartă, nu deșartă.

Ard policandre, flăcări de purpură, de jar;

am fost cu ea o soartă, suntem cu ea o soartă,

vom fi cu ea o soartă, un dor, testamentar.

Limba română toată ziua până-n seară,

limba română toată noaptea până-n zori;

am fost cu ea o țară, suntem cu ea o țară,

vom fi cu ea o țară, vom fi moștenitori.

Limba română ca o adiere

de primăvară; dulce şi tămăduitor,

din slăvi răzbate și ne dă putere,

răzbate glasul dumnezeilor.

Limba română cea  mai verde oază.

Tihnită, arde la icoană candela;

un strop abia, dar e lumină-n casă,

pâinea pe masă cu anafura.

Limba română, limba dăinuirii

acestui neam de volontiri şi de martiri;

o carte veche, nepereche, o psaltire

şi încă una, Cartea Eternelor Iubiri.

Roase în carte, răscitite, grele filele,

de vremuri grele, recviemuri şi de rost;

limba română, limba mea de toată zilele:

de sărbătoare, lucrătoare şi de post.

Unde mai sunt, în care limbă mare,

cuvintele izvoare, vâltoare de scântei?

Mă-nchin Mariei, Sfintei Născătoare,

văd ochii plânşi, în lacrimi, ai Basarabiei.

Limba română, marea buciumă, talazul,

câmpia freamătă, pădurea, tot pometul,

sună din corn, tânăr şi domn Mihai Viteazul,

predică-n tron ca în amvon Mihai Poetul.

În limba noastră și  Mântuitorul,

copil a fost, şi el a fost, Iisus,

la pieptul maicii legănat ușor, odorul,

primul cuvânt, ca noi, ca toți, a spus: “Mama”.