Poezia Zilei// Limba română, vie, nu moartă, nu deșartă
de Dumitru Matcovschi
Limba română, limba noastră de acasă,
de la Orhei, de la Soroca, de la Vad;
a fost în țeapă pusă, a fost pe roată trasă,
a fost la ocnă dusă, în temniță de stat.
Limba română, vie, nu moartă, nu deșartă.
Ard policandre, flăcări de purpură, de jar;
am fost cu ea o soartă, suntem cu ea o soartă,
vom fi cu ea o soartă, un dor, testamentar.
Limba română toată ziua până-n seară,
limba română toată noaptea până-n zori;
am fost cu ea o țară, suntem cu ea o țară,
vom fi cu ea o țară, vom fi moștenitori.
Limba română ca o adiere
de primăvară; dulce şi tămăduitor,
din slăvi răzbate și ne dă putere,
răzbate glasul dumnezeilor.
Limba română cea mai verde oază.
Tihnită, arde la icoană candela;
un strop abia, dar e lumină-n casă,
pâinea pe masă cu anafura.
Limba română, limba dăinuirii
acestui neam de volontiri şi de martiri;
o carte veche, nepereche, o psaltire
şi încă una, Cartea Eternelor Iubiri.
Roase în carte, răscitite, grele filele,
de vremuri grele, recviemuri şi de rost;
limba română, limba mea de toată zilele:
de sărbătoare, lucrătoare şi de post.
Unde mai sunt, în care limbă mare,
cuvintele izvoare, vâltoare de scântei?
Mă-nchin Mariei, Sfintei Născătoare,
văd ochii plânşi, în lacrimi, ai Basarabiei.
Limba română, marea buciumă, talazul,
câmpia freamătă, pădurea, tot pometul,
sună din corn, tânăr şi domn Mihai Viteazul,
predică-n tron ca în amvon Mihai Poetul.
În limba noastră și Mântuitorul,
copil a fost, şi el a fost, Iisus,
la pieptul maicii legănat ușor, odorul,
primul cuvânt, ca noi, ca toți, a spus: “Mama”.
