Eroismul românilor transnistreni. Maria ISAICU, omorâtă și aruncată în fântână pentru că purta Tricolorul românesc
Maria Isaicu a fost cea mai mare dintre frați. O fire perfecţionistă, a absolvit Facultatea de Istorie a Universității Pedagogice de Stat „Ion Creangă” din Chișinău și Facultatea de Filologie a Universităţii de Stat din Moldova. Inițial a lucrat profesoară la Dancu, Hâncești, apoi, la rugămintea mamei sale, s-a mutat în satul de baștină, Cocieri. Nu avea familie. A lucrat director adjunct la liceul din satul vecin, Roghi, și avea câteva ore de istorie în școala din satul natal. Iubea nespus de mult elevii și îi antrena în diverse activități extrașcolare.
În septembrie 1991, avea 52 de ani. Alături de câteva sute de oameni din satul natal, a protestat timp de mai multe zile în or. Dubăsari, în fața Executivului raional. „Lozincile pe care le scandam cel mai des erau: ”Noi suntem acasă!” și ”Чемодан, вокзал, Россия!”. Maria organiza lumea la protest, rostea discursuri, arăta că ținem la pământul acesta, că optăm pentru suveranitatea R. Moldova. Se iscau certuri, la un moment dat, a fost atrasă într-o gloată de rusofoni, însă bărbații noștri au sărit și au apărat-o. Protestele au durat până la sfârșitul lui septembrie”, povesteşte colega Mariei, Lidia Cojuşnean.
Potrivit surorii Mariei, Liuba, femeia a primit ulterior câteva scrisori cu amenințări cu moartea. S-au adresat și la poliție. În seara de 19 decembrie Maria era cu mama ei, o femeie în vârstă de 79 de ani. Bătrâna avea să spună a doua zi că o strigase cineva pe fiica ei la poartă și aceasta a ieșit. Nu s-a întors peste o oră, nici peste două, tot așteptând-o, bătrâna a ațipit, apoi s-a trezit, lumina continua să ardă, în geam se iveau zorii. Maria lipsea. Primii trecători din zorii zilei de 20 decembrie aveau să găsească un halat pe un gard de la marginea drumului în preajma unei fântâni de lângă casă.
O vecină avea să spună că a fost mirată să audă noaptea zgomotul valului de la fântână. O fântână adâncă de 52 de metri. Căldarea a coborât cu mare zgomot în apă!
Fratele Tudor se întorcea cu pâine de la magazin când a aflat despre ce s-a întâmplat cu sora sa. Apropiindu-se de fântână, unde era adunat deja întregul sat, a simțit cum nu-l mai ascultă trupul, i s-au înmuiat picioarele, nu şi-a mai recunoscut glasul. A înțeles că femeia care le aducea în casă sărbătoarea, care îi întâmpina în pragul casei mamei, zăcea acolo, jos, fără suflare, cu urme de vânătăi pe brațe și pe gât.
În inimile oamenilor din sat, Maria rămâne femeia cu un suflet mare care, timp de 30 de ani, a învățat elevii cum să îmbrățișeze valorile umane, femeia cu un tragic destin care a servit ca avertisment criminal al structurilor separatiste în preajma Războiului de pe Nistru.
Tudor spune că „Separatiştii au vrut să bage frica în oameni și le-a reușit. Lumea era foarte speriată după aceea. Seara nu mai vedeai pe nimeni pe uliţe. Nu se mai organizau mitinguri. Din decembrie până la 2 martie 1992, am simțit o frică mai mare decât în timpul războiului, căci combatanții au blocat intrările în sat și separatiștii nu puteau intra”, ne spune Ludmila Cușnariov, o altă profesoară din sat.
