Interviu cu Teodosia Cosmin despre drama deportărilor din Basarabia: „Ce mai vreți de la noi?”

Organizarea deportărilor a fost un proces de durată, strict secret, în care s-au implicat autoritățile sovietice unionale și locale. Deportarea familiilor se făcea conform unei instrucțiuni speciale. Se completa foaia de interogatoriu a capului familiei și două exemplare de certificat pentru întreaga familie.

Dar oare, s-a gândit cineva la drama și suferința poporului, la chinurile prin care au trecut familii nevinovate?

Printre cumplitele drame legate de fenomenul deportărilor  se numără și suferința Teodosiei Cosmin  și a familiei sale, originară din raionul Florești, satul Bubulești.

– Desigur,e dureros, dar vreau să vă amintiți  și să ne spuneți cum a început această teroare pentru familia dumneavoastră?

-Îmi amintesc că eram în noaptea de cinci spre șase  iulie. Pe atunci aveam 10 ani. Pe noi ne-a furat somnul și când colo, pe la orele două după miezul nopții am auzit bătăi în ușă…

-Și ați deschis?

-Da, era secretarul de soviet, iar afară am observat moscalii care stăteau și strigau: „Bâstreie”. Noi nu înțelegeam, dar ne pricepeam că ne grăbeau. Secretarul a intrat în casă și ne-a  zis despre ce era vorba și ce ni se permitea să  luăm cu noi. Bineînțeles că nu aveam noi prea mare bogăție, dar tot mai era câte ceva prin casă: un covoraș pe perete, icoane vechi și scumpe. Mama  nu era în stare să ia nimic.Ea doar ne zicea: „Nu-mi trebuie nimic, nu mai trag nădejde la nimic, noi nu știm unde ne duce și pentru ce…” Mai am și o soră mai mare care atunci avea copilul mic în brațe. În acel moment, Eugenia, așa o chema pe sora mea, și-a luat copilul în brațe, i-a adunat scutecele plângând și a pornit la drum.

-Care a fost reacția dumneavoastră având în vedere că, erați pe atunci un copil și ați asistat la toată această dramă?

-În acele momente, efectiv am încremenit. Am tras cât am putut de repede rochița pe mine și iată așa ne-au împins cu patul armei spre mașină.Pe tata îl arestaseră mai devreme, iar în acea noapte îngrozitoare îmi aduc aminte că mama a început să strige la moscali: „Ce mai vreți de la mine? Ce vreți de la noi? Soțul mi l-ați luat de la cinci copii și l-ați dus.V-am dat tot ce-am putut: postavcă la stat, porumb, grâu, vacă, tot ce-am avut acasă.Ce mai vreți de la noi?! Vreți viața noastră? Luați-o!”

-Cum a fost și cât  timp a durat drumul?

-Drumul, evident că a fost unul foarte greu. Ne-au dus la stație la Florești, urcându-ne în primul vagon. Mai era lume din sat. Îmi amintesc de o bătrânică, feciorul ei a fost dascăl și s-a refugiat în București,iar pe ea au luat-o. Noi nu avream bagaj, doar ceea ce ne-au aruncat vecinii: o găleată și niște oale. Mama a luat numai niște cărți sfinte și o iconiță. Seara următoare a pornit trenul. Era foarte cald, așa că ne-au dat o găleată de apă de la locomotivă. În drum nu ne permiteau să ieșim afară. De fapt, numai de două ori pe săptămână ne dădeau voie să ieșim afară, lângă vagon. Noi am mers o lună de zile, până am ajuns în taiga. Ne dădeau mâncare uscată – pește sărat, pâine neagră, cașcaval și doar câte 250 g de apă pe zi. După vreo lună de zile am ajuns în Siberia, unde nu aveam nimic și trebuia s-o luăm de la început. Deși  a fost groaznic, ne rugam în fiecare zi la Bunul Dumnezeu să ne țină în viață.

Chiar și acum, peste atâția ani, când mă gândesc mi se face pielea de găină.Și totuși, mă bucur că Dumnezeu m-a păzit și m-a ținut în viață ,astfel, că astăzi ,după mai bine de cincizeci de ani, să pot să-mi revăd țărișoara și să mă pot bucura de nepoți.