Ion Stanchevici, fost deportat în Siberia: „Acolo unde ne duceau, nu mai aveam nevoie nici de așternut, nici de haine, că oricum mâncare de lupi ajungeam”

În noaptea de 12 spre 13 iunie, în Basarabia începea cumplitul val de deportări în Siberia. Bolșevicii aveau să continue astfel, pe parcursul unui întreg deceniu (1941-1951). Acest masacru cumplit  s-a soldat cu deportarea tuturor celor incomozi regimului sovietic prin mentalitate, prin nivelul de trăi și prin idealurile de care erau călăuziti: reprezentanții clerului, intelectualii, gospodării satelor, foștii funcționari ai administrației românești, ziariști, foști ofițeri în armată romană. Consecințele deportărilor? O Moldovă în care comunitătile, rămase fără „ancorele“ lor (preoți, profesori, invătători, funcționari), au putut fi mult mai ușor reduse la tăcere, manipulate și deznationalizate.

   Astăzi  am luat un interviu domnului Ion Stanchevici, fost deportat împreună cu soția sa, Larisa, originar din Florești.

 – Cum a început povestea chinului dumneavoastră și de la ce a pornit acesta ?

 – În  noaptea de 5 spre 6 iulie în 1949, pe la vreo orele 3 noaptea mi-am gătit prastioara că să adun răsărită, pentru că în acel an era o recolta foarte bogată. Deodată, aud zgomote puternice și împușcături. Erau actvistii ruși care au venit la poartă în număr de vreo 5-6 soldați în frunte cu maiorul. Eu am alergat să văd cine e, iar aceștia, imediat ce m-au văzut mi-au spus: „V cliuceai svet seicias ja!” (n.r. „Stinge lumina chiar acum!”) 

 – Probabil că v-ați speriat cumplit când ați văzut activiștii la poartă dumneavoastră, având în vedere că erați încă un copil pe vremea aceea?!

 – Nu eram chiar mic, aveam undeva în jur de 18-19 ani, așa că am intuit motivul monstruoasei vizite. Bineînțeles că am rămas îngrozit, pentru că nu aveai cum să fii altfel în acea situație. Imediat  am alergat în casă unde mă aștepta mama, care era bolnavă și fratele de 6 ani. Am ieșit cu toții în prag, iar ei ne-au spus să ne pregătim și să luăm ce avem de luat cu noi că ne deportează. Îmi amintesc că mama a început a plânge, amintindu-și de faptul că și tata a fost judecat în 1947, fiind acuzat că nu a dat destulă „postavcă” la stat. Nu ne mai rămăsese nimic în afară de un porc și câteva găini. Dădusem tot: vacă, calul, boii, 8 ha de pământ. Am avut chiar și un frate mai mare pe care l-au luat cu forță la lucru în Donbas, unde a și murit.

 – Care a fost urmarea evenimentelor din acea noapte?

 – A fost cumplit. Ne-au încărcat într-o căruță cu care ne-au dus la vagon. Aveam voie să luăm cu noi doar câteva kilograme. Îmi aduc bine aminte că mama a luat două pături și o icoană.Una dintre acele pături era nouă, iar unul dintre activiști, observând-o, i-a luat-o imediat din mână zicându-i în limba rusă: „Acolo unde vă ducem nu mai aveți nevoie nici de așternut, și nici de haine, că oricum mâncare de lupi o să ajungeți cu toții!” Au fost niște clipe groaznice. A două zi ne-au încărcat în vagonul de vite.

 – Unde anume v-au dus și cât timp a durat drumul acesta îngrozitor?

 –  Drumul a durat cam aproximativ o lună  de zile. Ne-au descărcat în regiunea Bol shoi Never, de unde ne-au dus într-un lagăr,la vreo 40 kilometri depărtare. Cu noi erau și oameni ridicați încă din 1941, iar pe mulți dintre ei i-au împușcat acolo pe loc. Condițiile din tren erau oribile. Apă ni se dădea doar cât să ne înmuiem buzele, iar drept mâncare nu primeam decât pește sărat. Multe persoane mureau, iar apoi erau aruncate afară drept mâncare pentru câini. Îmi aduc aminte că la noi în vagon era și o femeie însărcinată, care a născut copilul pe drum. Atunci, cu toții am strâns cârpele, păturile pe care le aveam la noi și i-am improvizat  copilului schimburile. Se pare că nenorocirea în care ne aflam cu toții ne-a făcut să fim și mai uniți. Când au aflat rușii de apariția nou-născutului, au vrut să ia bebelușul de la mamă și să-l dea la o maternitate rusă din apropiere. Noi ne-am strâns cu toții și le-am zis că sau ne împușcă pe toți sau lasă copilul mamei. Atunci ei ne-au lăsat deja în pace. Totuși chinurile  și durerea prin care am trecut tot drumul au fost de nedescris.

 – Acolo când ați ajuns, ce s-a întîmplat?

 – Am început să lucrez în construcție. Mama  era în vârstă (avea peste 50 de ani) și bolnavă, așa că nu era în stare, iar fratele era mic. Cu toate astea cu toții lucram ca să putem supraviețui. Era foarte frig (peste -50 grade Celsius), iar eu lucram la 10 metri adâncime în apă. Când ieșeam de acolo eram atât de înghețat încât nici măcar nu mă puteam întoarce, dar așa mă chinuiam din greu să supraviețuiesc.

 – Având în vedere că atunci când v-au dus acolo nu aveați niciun ban, din ce vă întrețineați cu toții?

 – Fierbeam păpușoi (nr. porumb), grăunțe uscate aduse din Moldova. Îmi amintesc cum mă trezeam la orele 3 noaptea, sau chiar de cu seară pentru a pune porumbul la fiert. Din cauza că era atât de uscat, fierbea foarte mult timp.Un an de zile așa am trăit. Numai ajutorul lui Dumnezeu îl mai aveam.

 – Când ați reușit să vă întoarceți acasă?

 – Peste 10 ani de zile m-am întors,după ce Stalin deja murise.Totuși în satul meu de baștină, Florești, m-au primit întrebându-mă disprețuitor dacă sunt communist. Când le-am spus că nu, mi-au zis să mă duc de unde am venit.

 – Și cum v-ați descurcat, ce ați făcut?

 – M-am refugiat în Bălți, unde am reușit să-mi găsesc și de lucru, căci în Florești nimeni nu mă primea. Cu timpul mi-am făcut  casă din nou, căci cea părintească mi-au luat-o definitiv. Totuși cred că dacă Dumnezeu a făcut această minune că să rezist și să mă întorc din acele chinuri, trebuia să lupt și eu. Doar credința  în Dumnezeu îmi mai rămăsese în acele clipe de coșmar și mă bucur că am reușit să fac față.