(Recenzie) „Nimic nou pe frontul de Vest” sau Despre generația pierdută
“Cartea aceasta nu vrea să fie nici act de acuzare,nici profesiune de credință. Reprezintă doar încercarea de-a relata despre o generație care chiar dacă a scăpat de obuzele războiului a fost distrusă de acesta.”
Erich Maria Remarque este unul dintre cei mai cunoscuți și populari autori de literatură germană din secolul al XX-lea. Este de naționalitate german dar a deținut și cetățenie americană. În America, Remarque a scris majoritatea operelor sale dar tema centrală a lor a fost mereu axată pe țara sa de baștină. În anul 1929 scrie romanul care îi v-a aduce succes și recunoștință, dar totodată și amărăciune. După publicarea acestuia i-a fost retrasă cetățenia germană iar cel mai infiorător este că sora lui a fost decapitată ulterior, în 1943, în locul lui. Erich Maria Remarque este un scriitor cu o soartă dificilă la fel ca și soarta personajelor romanelor sale, care sunt chemați să înfrunte cu dârzenie încercările vieții, deloc ușoare.
„Nimic nou pe frontul de Vest”, un roman de răspuns la cele văzute, simțite, trăite de însăși autor, el fiind martor direct la cele întâmplate, de la 21 noiembrie 1916 când a fost recrutat în batalionul de rezervă al Regimentului de infanterie 78 și trimis pe Frontul de Vest. Este cel mai apreciat roman al său cu tema războiului, fiind nominalizat în 1931 pentru Premiul Nobel în Literatură iar cel mai important premiu obținut este Premiul Nobel pentru Pace. Pe lângă aceste merite pentru romanul dat, Erich Maria Remarque a mai primit și Crucea Fedrală de Merit, în 1967. Romanul “Nimic nou pe frontal de Vest”, publicat la editura Propyläen, în anul 1929, a fost tradus în 42 de limbi, vândut în 15 milioane de exemplare. Doar în primul an s-au vândut 1,2 milioane de exemplare. Romanul a fost ecranizat pentru prima oară la 29 aprilie 1930 cu titlul “All Quiet on the Western Front”, în regia lui Lewis Milestone și a obținut Premiul Oscar pentru cel mai bun film. Romanul a avut parte și de ecranizarea germană în luna decembrie a aceluiași an, la Berlin. Mai nou, la 11 noiembrie 2016 v-a avea loc o nouă ecranizare a acestui roman. Apropo, un roman cu un titlu asemănător este romanul „Pe frontul de Est sunt schimbări”, la fel despre Primul Război Mondial, publicat în 1957 de scriitorului sovietic Николай Брыкин .
Карл Бернга́рдович Ра́дек, politician sovietic, jurnalist, consideră că: “Romanul este un document despre ororile războiului imperial, nu și document care luptă împotriva războiului.”
Remarque abordează tema războiului, în particular și a nedreptăților comise de naziști, în general, în majoritatea romanelor sale. Câteva dintre acestea sunt romanul “Scânteia vieții” din 1952, a cărui acțiune se petrece într-un lagăr de concentrare, asemenea lagărului în care a fost închisă și ucisă de germani sora scriitorului. Un alt roman este “Soroc de viață, soroc de moarte”(1954) în care vorbește despre atrocitățile comise de naziști în țările ocupate, în timpul celei de-a doua conflagrații mondiale.
Stilul lui Remarque este în mare parte unul sever, aspru, și totodată este un stil care captează prin simplitatea și subtilitatea relatării unor realități îngrozitoare. Prin tratarea subiectelor într-o astfel de cheie, scriitorul dă dovadă de chibzuială maximă, de echilibru. Prezentarea captivantă a unor idei se face prin detalierea subtilă a unor imagini, care îl cheamă pe cititor să citească romanul pe jumătate de răsuflare.
În romanul său, ”Nimic Nou pe Frontul de Vest”, Erich Maria Remaque înglobează o sumă de subiecte, care despărțite nu ar prezenta un astfel de interes pentru cititor și nu ar avea această încărcătură emotiv-rațională. Cel dintâi subiect al romanului și cel mai important este tinerețea sacrificată în numele patriei. Subiect îmbinat cu ideea: cui îi trebuie războiul?
Este vorba despre Paul Baumer, personajul principal al romanului. Sugestiv este faptul că numele scriitorului și anume Erich Maria Remarque este pseudonim literar, numele său adevărat fiind Erich Paul Remaque. Ceea ce ne vorbește încă odată despre faptul că acest roman într-o măsură oarecare poate fi considerat autobiografic. Sunt băieți, colegi de clasă, de 19 ani, înrolați în Primul Război Mondial, a căror tinerețe este extrasă ca aurul din pământ, cu nemiluita, de oamenii lacomi de război. De acele persoane “care trag foloase de pe urma războiului”. Vedem imaginea înfiorătoare a soldatului a cărui mâini tremură iar “trupul nu mai e decât o pieliță subțire care acoperă o demență anevoie reprimată și un urlet fără de sfrârșit, pe cale să izbucnească”. Caută salvarea, luptă pentru patrie împotriva francezilor care sunt și ei aici pentru a-și apăra patria. Dar “cine are dreptate?” Ei nu au vrut război și cei cu care luptă tot și „cu toate astea o jumătate de planetă e strânsă în joc.”
Ei s-au adaptat chiar dacă e o adaptare artificială la război. Războiul care i-a transformat, i-a mutilat cum a vrut. „Ne face cruzi, sălbatici,…tâlhari de drumul mare, ucigași chiar, diavoli aș spune„. “Propriul tată să fie printre cei de acolo, și tot n-ai șovăi să-i arunci grenada în piept!”.
Nu mai sunt cei care au fost, copii de altădată. Acum ei sunt experimentați, cu dorința de a-și ucide dușmanii de moarte: “puștile și grenadele lor sunt îndreptate împotriva noastră; dacă nu-i distrugem noi, ne distrug ei pe noi!”. Aici se impune o comparație, chiar dacă ei nu sunt morți în sens direct ei sunt morți prin faptul că sunt lipsiți de simțuri, care îi face să fie superficiali: “cred că suntem pierduți”. Superficialitatea îi face să treacă peste teroarea frontului, la fel ca și glumele vulgare și sinistre: “când moare cineva spunem că și-a încheiat șezutul”.
Citind romanul aveam ochii soldatului, pielea lui, urechile lui. Eu vedeam cum „lângă mine unui căprar i se retează capul„. Eu am simțit pe sub picioare „bucăți alunecoase de carne, de trupuri moi”. „Atac, contraatac, lovitură, contralovitură – acestea sunt doar cuvinte, dar ce e în spatele lor!”. “Obuze, mitraliere, aburi de gaze, flotile de tancuri – strivire, devorare, moarte. Dizenterie, gripă, tifos – sufocare, ardere, moarte. Tanșee, lazaret, groapă comună – alte posibilități nu există”. Războiul este cel care a secat totul. El i-a înghițit în urgia sa și ei nu mai au scăpare. Acești tineri care-și strâng cureaua în fiecar zi tot mai strâns și mai strâns își pierd pe zi ce trece gustul vieții, tinereții, pe care de fapt nici nu au reușit s-o guste: “câteva reverii exaltate, câteva hobby-uri și școala; pentru mai multe nu ne-a ajuns viața.” Nu-și mai fac planuri mari de viitor. A murit în ei practic totul: ”primul obuz care a explodat ne-a lovit în inimă. Nu mai avem nici o idee despre activitate, năzuințe sau progres. Nu mai credem în ele, credem în război.” Viața de apoi parcă nu ar mai fi posibilă, parcă nu ar mai avea continuare:„…capetele ne vor fi limpezi, vom avea un țel, și astfel vom păși înainte, cu camarazii morți lângă noi, cu anii de front în urma noastră: dar împotriva cui, împotriva cui?”
Necunoașterea celor ce li se poate întâmpla în următaoarea secundă i-a făcut să se bucure de fiecare moment oferit de viață, să se bucure de fetele de cealaltă parte de front, de cărțile de joc, de “macul roșu și mâncarea gustoasă, țigările și vântul verii”.
“Frontul e o colivie în care, plin de nervozitate, trebuie să aștepți ce va urma”. Sunt prinși, închiși și nu au cum evada, nu au cum fugi și lăsa războiul să treacă fără ei pentru că au devenit parte a lui insuflându-l, oferindu-i continuitate. Astfel cum nu pot evada de la război, la fel nu pot scăpa de moarte, doar trebuie să o accepte, ca pe ceva firesc: “Dar ce mă privește? N-am de pierdut decât o singură viață…”. “Războiul e o cauză a morții precum cancerul și tuberculoza, precum gripa și dizenteria”.
Moartea îi găsește oriunde pe soldați: “Pot fi făcut pilaf într-un adăpost blindat, dar pot scăpa fără nici cea mai mica zgârietură de pe un câmp deschis unde stau zece ore sub foc de baraj.” iar “acolo unde explodează nu mai râmâne decât un uriaș mormânt comun.”
Un alt subiect este acel al oamenilor din afara războiului care cred ei că le știu pe toate despre acesta. Iar…“războiul e cu totul altfel decât și-l închipuie lumea”.
Ei sunt cei care și-au trimis aleșii, „ tineretul de fier” și așteaptă de acasă să vină victoria pe care ei știu doar în cuvinte cum s-o dobândească. “Ei, ce mai e pe front? Groaznic, groaznic, nu-i așa? Da, sunteți bine hrăniți. Dumneata arăți bine, Paul, voinic. Aici, firește, o ducem mai rău, e și firesc de altfel, tot ce-i mai bun pentru soldații noștri!”
Un alt subiect este despre soldatul care merge acasă, în permisie și acolo nu se ma regăsește. Îi este greu să spuie celor ce așteptă de la el răspunsul, la ce este războiul? El are o nouă casă, o altă lume, acolo, la război. Acasă la el, nu se mai simte acasă: “S-a iscat o prăpastie între atunci și acum.” dar “o să fie din nou bine aici, cu Kat, cu Albert și cu ceilalți. Aici e locul meu.” Paul revine la locurile de odinioară însă el nu mai este același om. Trăiește o criză de nerecunoaștere de sine, de absență, de înstrăinare și se roagă disperat să redevină cel care a fost înainte:“…primește-mă înapoi, tu, viață de odinioară, tu cea lipsită de griji, tu cea frumoasă – primește-mă din nou!” Și gândul soldatului disperat: “Nu ar fi trebuit să accept permisia”.
Credem că vă plac romanele care se citesc cu inima în dinți, opere imprevizibile, cele mai imprevizibile: “Nimic nou pe frontul de Vest”. Paul Baumer a murit.
“Chipul său avea o expresie atât de senină, încât părea aprope mulțumit că s-a terminat așa”.
