Pacea din pahar// Despre moldoveni
Când și-a construit casa, Vasile, ca un gospodar adevărat ce era, și-a făcut și gard. Dar pentru că-l chinuia setea de pământ, acesta și-a întins gardul unde nu se cuvenea, în grădina vecinului, pe care i-o retezase cu vreo doi pași. Gheorghe, vecinul, care era și bunul prieten al acestui Vasile, era prin străinătate de vreo câțiva ani. Omul credea că dacă Gheorghe a plecat, nu se mai întoarce și, până la urmă, ce se poate întâmpla de la o șchioapă de pământ? Că doar nu se vor certa de la așa nimicuri.
Trecuse aproape un an și Gheorghe revenise acasă. Când și-a văzut vișinul din valea grădinii, ciopârțit până la rădăcină, s-a înfuriat. Unde mai pui că grădina sa, altădată întinsă, acum parcă era mai îngustă? S-a repezit într-un suflet la Vasile, căruia îi zburase paharul de vin din mână în secunda în care a dat ochii cu vecinul său. Întâlnirea lor călduroasă m-a făcut să înțeleg că nu doar veșnicia s-a născut la sat, ci și grelele conflicte dintre vecini, pentru că după ce tovarășul polițist din sat le-a domolit pornirile arțăgoase, bunii mei vecini și-au declarat război, într-o manieră caracteristică doar moldovenilor.
Și pentru că stingerea unui conflict cu forța, așa cum a făcut-o omul legii, poartă în ea germenii unor altor conflicte de proporții, așa a fost și în cazul nostru. Acum Gheorghe și Vasile se dușmăneau la cuțit. Dacă se întâlneau la fântână, își aruncau cuvinte grele. Dacă se întâlneau duminica la magazinul din sat, unde dădeau peste cap câte-o dușcă, se încăierau de nu-i puteai dezlipi. Unii îl susțineau pe Gheorghe, fiind de părere că Vasile trebuie să-și mute gardul mai la vale. În ochii altora, acest Gheorghe era un om avid, care nu-și lucra pământul pe care-l avea și nici pe alții nu-i lăsa.
Intrase vecinii cu pricina în gura satului. Unii obosiseră să le dea sfaturi, chiar de uneori erau inteligente: ,,Măi oameni buni, ce-i cu voi? Terminați sfada asta odată. Să nu fiu eu Maria, dacă n-o să o pățiți voi într-o zi”. Intrau sfaturile pe-o ureche și pe alta ieșeau.
Și dezbăteau concetățenii mei subiectul când își așteptau cornoratele la cireadă sau când stăteau în rând la magazin. Unii se mirau și se întrebau indignați, de ce acești oameni nu se pot înțelege omenește?! Uneori, când prindeam asemenea discuții, cădeam eu într-un soi de meditație și mă întrebam retoric: Ce fel de rezolvare a conflictului pe cale pașnică și constructivă poate fi când fiecare-și strigă dreptatea? Ce fel de înțelegere când niciunul nu tace, când vorbesc unul peste altul, când nu știu să se audă. Acești oameni nu știu de comunicare sănătoasă, de conștientizare și recunoaștere a greșelii, concluzionam dezamăgită eu, întărindu-mi ideea cu citatul lui Zeno Sustac: ,,Nevoia de conflict este un drog cu dependență socială”. Mi se părea că vecinii mei se certase atât de mult, încât nu-și mai imaginau zilele fără acest așa zis război. Poate chiar le plăcea atenția pe care o aveau din partea celorlalți, atenție care s-a redus în timp, când toți erau plictisiți deja și dezbăteau activ cazuri mai proaspete.
După atâtea cuvinte necântărite și pumni aruncați în zadar, vecinii s-au liniștit, dar nu și-au rezolvat problema. Ani la rând s-au evitat pe cât a fost posibil și nu și-au vorbit. Dacă unul era la fântână, celălalt se întorcea cu căldarea deșartă acasă. Dacă unul bea la magazinul din sat, celuilalt îi pierea pofta.
Cât n-ar părea de straniu, vecinii mei sunt acum de nedespărțit, după zece ani de conflict. O faptă bună a pus capăt divergențelor: Când găinile lui Gheorghe au intrat în curtea lui Vasile, acesta i le-a adus acasă vecinului, fără a-și opri vreo una la zeamă, așa cum făceau alți vecini. Gheorghe și-a manifestat neîntârziat recunoștința cu-n pahar de tărie, așa cum se face pe la noi. Atunci abia au reușit să discute ca oamenii.
De un an nu s-au mai certat, chiar de gardul cu pricina nu și-a mutat locul. Și nu știu care o fi fost cheia soluționării conflictului pe care-l aveau, dar păcat că n-au găsit-o mai devreme. Varvara din mahalua vecină, care le știe pe toate, spunea că împăcarea s-a datorat păhărelului de tărie. În schimb, eu tind să cred că prin comunicare și-au pus țara la cale.
Ar fi oare aceasta cheia tuturor problemelor noastre? La comunicare mă refer.
